George Banu – asociat complice

Teatrul, să-l căutăm peste tot.

Teatrul nu se rezumă doar la săli special amenajate, el se diseminează în țesătura orașului, în locuri ascunse sau locuri reînnoite. Dar și în viață, căci, pentru mulți, el este o « viață secundă » De aceea festivalul propus acum poate fi pus sub semnul acestei căutari generalizate. Ea mi-a fost crezul de o viață. Cu tot ceea ce aceasta presupne ca satisfacții și decepții.

Eu am fost un spectator constant, dar fără încetare confruntat cu dilema insolubilă a „iubirii şi neiubirii de teatru“. Jean Vilar spunea despre Jean-Louis Barrault că eroarea lui provenea din faptul de „a fi iubit prea mult teatrul“. I-a lipsit un dram de „neiubire“. Iubirea şi neiubirea îşi sînt reciproc indispensabile, definitiv complementare. În această dificilă relaţie „dublă“ persistă ecoul îndepărtat al celebrei interogaţii „A fi sau a nu fi?“. Iată dilema cu care m-am confruntat, fără a găsi nici răspuns definitiv, nici soluţii ultime: n-am ales şi mi-am admis „sfîșierea“. Sfîșierea de a fi în inima „iubirii şi a neiubirii“ de teatru, căci acesta și destinul celui care, la fel ca mine, a făcut din el o „a doua“ viaţă. Viaţă „dublă“.

Aici domnesc corpul şi clipa, accidentul şi dispariţia – considerate contrarii artei în accepţiunea sa clasică. Aceasta-i motivaţia suspiciunii pe care a suscitat-o şi a procesului care i s-a intentat teatrului. Loc repudiat al falsului şi al repetiţiei! Poate, dar în momentele de incandescenţă, scena devine mai intensă decît existenţa şi revelează adevăruri ascunse, destăinuie crime tăcute, eliberează iubiri neasumate. Teatrul se află la răspîntia între artă şi viaţă. Aceasta îl defineşte, căci altfel e invalid. Viaţă şi artă, deopotrivă. Asociere hibridă care cînd repugnă, cînd seduce. Echilibru acrobatic.

În ciuda probelor la care am fost expus în timp, o vocaţie de actor contrariată, una de scriitor refuzată, fără a mai aminti serile pierdute, nopţile regretate, n-am abandonat şi am frecventat obsesiv teatrul, convins că doar cunoaşterea directă ne poate permite să-l apreciem pe deplin. Dar – azi o admit – în întunericul sălii am căutat, cum ar spune Apollinaire, puterea „alcoolurilor tari“ proprie spectacolelor care, temporar, calmează rănile sufletului. Şi de asemenea împliniri „teatrale“ îmi amintesc ca de niște ecouri ale unei plenitudini la care, altfel, n-aş fi avut acces. Nici aventurier intelectual, nici alpinist spiritual, spectatorul care sînt, şi nu doar eu, frecventează teatrul tocmai pentru că el îi procură – e drept, rar – şansa unei experienţe extreme în ciuda confortului aparent de care beneficiază. M-am dus la teatru pentru a-mi compensa un deficit de existenţă şi a profita de pasagera intensitate a unui spectacol. Convins că acest exerciţiu al „falsului“ poate conduce şi revela „măduva“ adevărului. Ca în Hamlet.

Teatrul l-am căutat peste tot asemeni lui Majnun dintr-un celebru poem persan al marelui Saadi, îndrăgostit plecat în lume pe urmele iubitei pierdute, Leïla. Cînd, traversînd locuri sau ţări improbabile, cineva îl întreabă dacă presupune că acolo îşi poate găsi partenera, el răspunde: „Nu, dar o caut peste tot“. Asemeni lui, şi eu am refuzat siguranța unei alegeri, aceea a unui singur artist sau doar a unei echipe, convins fiind că rătăcirea consolează prin acordul cu relativitatea valorilor. Nu paradigma securizantă, ci deambularea fără de ancorare. Iată de ce am navigat de la un artist la altul, de la un loc la altul, mereu sensibil la propunerea fiecăruia. Dar recunosc că o severă alegere prealabilă mi-a permis să evit artişti şi spectacole de care a priori mă îndoiam sau, mai grav, pe care le refuzam. Am făcut-o convins că dacă refuzam, pe de o parte, alegerea unui singur model, pe de alta, respingeam iluzia iubirii nediferenţiate. Nu toate experienţele sînt necesare. Unele pot polua relaţia cu arta, chiar o pot deteriora. De fiecare dată mi s-a părut indispensabil să reperez „calitatea“ proprie unui artist şi doar în numele acesteia să mă asociez lui. E ceea ce am căutat peste tot, în locuri diverse, în ţări îndepărtate, pe lîngă artişti care erau consacraţi sau care de-abia se revelau. Dar, o admit, mi-am interzis căutarea fără „repere“ a lui Majnun căci nu doar „iubirea“, ci şi „neiubirea“ mi-a ghidat paşii şi mi-a orientat explorările.

Am peregrinat în numele unei exigenţe proprii şi m-am desolidarizat de tot ce risca să mă dezguste de teatru. Căci ce puteam resimţi într-o sală unde o doamnă elegantă rîde fără încetare la o dramă şi îmi răspunde la reacţia mea excedată: „Am venit aici să ne distrăm“? Nu divertismentul jenează, ci rîsul programat, generalizat, vulgaritatea extremă a unui anumit public. Public burghez sau public tînăr… şi unii, şi alţii, azi mai mult ca oricînd, în căutare de „rîs“. Mă îndepărtez de asemenea locuri şi de asemenea spectatori tocmai pentru a nu devaloriza teatrul. O doză de „neiubire“ e bine-venită, asemeni unui anticorp indispensabil, unui vaccin.

Unui coleg care mi-a reproşat demult: „Tu nu scrii decît despre prieteni“ i-am răspuns atunci: „Nu sînt prieten decît cu artiştii al căror teatru îl respect“. Şi de aceea, înainte de a deveni prieteni, şi unii, şi alţii ne supunem, tacit, unei expertize reciproce: eu – a propunerilor scenice avansate, ei – a reacţiilor mele critice. Teatrul îl caut peste tot, dar nu oricare teatru, căci „teatrele“ sînt numeroase, însă Teatrul, chiar dacă e multiplu, e, în esenţă, unic. Există locuri şi săli care îl contrariază, cel puţin în sensul pe care i-l acord. De aceea le evit. Şi, astfel, recunosc că pasiunea mea nu dispune de disponibilitatea absolută a lui Majnun, îndrăgostitul rătăcitor în căutarea Leïlei. În comparaţie cu el, căutarea mea e cartografic şi axiologic limitată. Eu, potrivit unei distincţii a lui Mircea Eliade, refuz indeterminarea anonimă a „întinderii“ căci am repere proprii şi călătoresc în limitele unui „teritoriu“ personal. Cînd căutăm teatrul e util să disociem între ce iubim şi ce nu iubim. Filtru indispensabil ce exclude confuzia fără a afecta seducţia.

Shakespeare a plasat condiţia omului sub semnul teatrului. Noi toţi jucăm pe scena lumii, unde interpretăm roluri politice, sociale, atribuite, spuneau el şi precursorii săi, de puterea supremă. Roluri legitime pe care fiecare e somat să le asume cu dăruire şi supunere. Apoi, degradare deplorabilă, această ordine se va deteriora şi teatrul, dincolo de scenă, îi va contamina pe cei ce doresc să se afişeze public şi, ilicit, se insinuează în contextul urban. Acum, mediocru, îl putem sesiza în comportamente şi îl putem identifica în situaţii cotidiene: teatru fără conţinut, teatru doar al expunerii de sine, teatru de actor social. În numele respectului pentru teatru, cu toate rezervele pe care le poate suscita ca artă, nimic nu-mi repugnă mai agresiv decît teatrul în viaţă. Îl admir pe scenă, dar îl disprețuiesc în salonul unui cocktail sau pe nisipul unei plaje, căci îi recunosc ingredientele şi folosirea lor de către cei care, narcisic, „joacă“ în viaţă, îşi acordă roluri şi le expun public. Atunci, dacă reperez teatrul, nu e pentru a-l respecta, ci pentru a-l expulza din spaţiul cotidian. De aceea m-a încîntat replica unei actrițe din Locandiera, piesa lui Goldoni, care afirmă: „În afara scenei nu pot disimula“. Ea nu se afirmă pe scena socială şi îşi cultivă darul doar pe cea „teatrală“. Contaminarea acesteia de către teatralitatea spectacolului îi e străină şi de aceea iubesc respectul frontierelor dintre social şi teatral.

Recent am regăsit o carte de altădată, Povestea ţării la care nu ajungi niciodată, unde o fetiţă răspunde la întrebarea soresciană „De ce ai plecat de acasă?“:

– Îmi caut ţara.

– Care ţară?

– Nu ştiu, dar o caut.

Cînd căutăm teatrul e însă util să disociem între ce iubim şi ce nu iubim. Filtru indispensabil ce exclude confuzia fără a afecta seducţia.